Avem momente cand ne simtim singuri impotriva tuturor!

Nu stiu de ce dar azi m-am trezit cu lacrimi in ochi.Stiu ca uneori suntem coplesiti de probleme, griji, si ca ar trebui sa fim tari , avem momente cand ne simtim ( noi parintii) singuri impotriva tuturor.
Imi aduc aminte fiecare clipa in care nu stiam incotro sa o apuc sa gasesc resurse si intelege  pentru terapia Elenei.Ma simteam neputincioasa..singura printre straini...si culmea ca pe une mergeai ti se inchideau usile in nas ...plecai cu lacrimi in ochi..autismul nu este considerat de lumea de rand ceva grav...fiecare gandeste in felul lui..dar eu nu pot! cand stiu ca trece timpul si maine, poimaine va trebui sa se descurce singura in viata fara noi parintii, si ca isi doreste sa fie ca ceilalti...Simt uneori ca ma lupt cu morile de vant si ca nu reusesc sa gasesc suficiente argumente pentru oameni sa inteleaga ca nu ne este usor ca si Elena este un copil care are acel zambet si dorinta de a fi ca ceilalti..

Scriu aceste randuri in speranta ca cei care citesc sa imi inteleaga framantarile si sa isi imagineze situatia in care suntem de 6 ani de cand am diagnosticat pe Elena...si iata ca peste 2 luni avem 9 ani...o lupta care e de durata si care speram sa o putem duce cu demnitate pana la capat.
Va multumesc ca v-ati rapit 2 minute din ale dumneavoastra si ati citit aceste randuri, si ati inteles ca nu este usor sa bati la usi inchise, sa apelezi la oameni sa iti doneze 2 %, ca nu este usor sa traiesti zilnic cu aceasta povara...